luni, 30 iulie 2012

Zilele săptămânii noastre

Zilele săptămânii noastre sunt tot mai puţine
Fiindcă supravieţuim de azi pe mâine
Şi parcă toate seamănă între ele...
Păşim egal pe aceleaşi podele
De gânduri despre pâine.

Nu-i nicio diferenţă între luni şi joi,
E incertă şi rânduiala zilelor pentru noi,
Când ne trezim trişti la aceeaşi oră.
Când ne prindem de nevoie în horă
Ca să batem pământul în picioare,
Ştiţi, până şi pe el îl doare
Fiecare talpă, fiecare cădere...
Nu-i cădere de frunze efemere,
Ci cădere de ideal
În incredibil de real.
Într-o geometrie în plan social
Zilele săptămânii noastre-s asemenea,
Nici una nu-i bună, nu-i nici una mai rea
Decât ştim că poate să fie.
Cu mintea închisă într-o cutie
Făcută din rutină
(“noi n-avem nicio vină”)
Avem de ales între fond şi formă.
Doar că forma e diformă
Şi în fond cine ştie
Cum să aleagă între urât şi sărăcie
Între minciună şi hoţie?

Zilele săptămânii noastre sunt toate la fel...
Se învârt monoton, învechit carusel
Cu oprire în duminici rare,
Dar nu-i nici atunci sărbătoare.
Caruselul se învârte… nimeni n-are scăpare
Pentru că la fiecare ieşire din bâlciul blamat
E pus semnul de drum înfundat.
(2012)

Zilele săptămânii sunt altfel pentru fiecare din noi, cei înscrişi în tabelul de la psi.

sâmbătă, 28 iulie 2012

Egrete

Sensuri adânci care-au trecut prin inimi mute,
Corăbii rătăcind prin noaptea unei iubiri pierdute,
La răsărit vor da răspuns, arse de sete,
Cuvânt întins pe aripi şi pe gâturi de egrete.

***

Corăbii mute pe ape adânci din noaptea uitării
Prin gâturi hulpave înghit răspuns din trecut.
Mi-e sete deja de alt răsărit în cuvânt pe marginea zării,
Ca un zbor de egrete prin inimi ce s-au renăscut.

***

Egrete cu gâturi prelungi, corăbii în zbor graţios,
Ne intră în inimi uimite şi mute, cu nou răsărit.
Noaptea-i cuvânt din trecut. Şi sete de pur şi frumos
Ne sapă izvoare adânci, răspuns către cer nesfârşit.
(2012)

Duzina de azi nu mi-a dat pace, mai ales după ce am trecut pe la Vero

Corăbii de hârtie

La răsărit egrete mute
Zburau din mine spre trecut,
Cu siluetele pierdute
În alungiri de dor tăcut,
Cu gâturi aţintind spre zare,
Spre nesfârşita ei chemare.

La prânz corăbii împânziră
Marea cu albul din speranţă.
Cântau sirenele din liră,
Ele durau cât ţine-o viată.
Făcute simplu din hârtie,
Mi-erau răspuns către vecie.

Apoi mi s-a aprins o sete
Cu rădăcinile-n cuvânt,
Adânci, voind ca să repete
Arşiţi trecute pe pământ.
Noaptea nu vine să mă prindă
Cât inimi blânde mi-s oglindă.
(2012)

Inimilor blânde din clubul psi
Cu aceleaşi douăsprezece cuvinte s-au destăinuit dordefemeie, anacondele, tibi, Scorpio, Dictatura Justiţiei, virusverbalis, Irealia, Verovers, almanahe, altcersenin

vineri, 27 iulie 2012

Vinovată de-un surâs

Când m-ai dezbrăcat de cuvinte prima oară
În sunet de vioară
Am uitat să răsuflu, am uitat să gândesc…
Orice foşnet ar fi fost nefiresc.
Un surâs îmi răsărise pe buze neclintit
Şi în privire mi se aşezase infinit
Cerul din melodie.
Cine mai ştie
Ce nume poartă cântecul de atunci?
Am străbătut dealuri şi lunci,
Munţi şi câmpii arse de soare.
Am dansat fiecare întâmplare
Fiindcă de câte ori era seară
Picura din vioară
Ploaie nouă
Ori rouă?
Şi îmi fugeau cuvintele departe
Să se usuce, să se poarte
Decent, iar eu rămâneam vinovată
De-un surâs. De fiecare dată…
(2012)

miercuri, 25 iulie 2012

Nunta mută (o mie de ani)

după psi
(traducere din proză în poezie în interpretare proprie)

Fecioară despletită cu părul de argint
În valuri care-i curg pe umeri spre pământ
Şi mătură cu ele veşnicia şi-o adună,
S-o prindă printre valuri cu pace, cu furtună,
Când s-a născut întâi, s-a prăvălit pe ape
Şi a căzut – cascade – de miez tot mai aproape,
Apoi fecioară zveltă şi mândră a crescut
Cu trupul mlădios şi prefăcut în lut,
Şi frământat de doruri, şi închizând ispite
În lut uscat de arşiţi mereu neistovite.
La prânz, când să se coacă, s-a preschimbat în zbor,
În aripă de înger, în lacrimă de nor
Şi s-a predat deplin în zarea unui vis
De care toată lumea ştia că-i interzis.
Şi când s-a prăvălit în vis, a doua oară,
Lumea se pregătea din neguri să răsară,
Căci visul cel închis între zăbrele reci
S-a împlinit cu ea, eliberat pe veci.
Având tumult de ape în suflet de pământ,
Cu gândul făcut zbor netulburat de vânt,
Când s-a unit cu visul s-a scris o altă cale
Şi viitorul curge, mai bun, pe altă vale…

De-ar fi în lume visători destui,
Cu sete de înalt, la fel de nesătui,
Nu s-ar promite fericire pentru ani o mie,
Dar am avea din ea cu toţii o felie.
(2012)

Am scris poezia aceasta încercând să-mi lămuresc o frumoasă şi plină de har poveste scrisă de psi.

Om cu stele

Om din noduri, om din şoapte,
Din lumină şi din noapte,
Din înalt şi din abis,
Din coşmaruri şi din vis,
Om destin, om întâmplare
Te-a legat fără scăpare:
Cerul, sus, te-a prins de zbor
Şi pământul de picior.
Praful ţi s-a prins de gleznă
Şi te trage către beznă,
Iar seninul de pe frunte
Te înalţă către munte,
Vulturului să te ţină,
Soarelui să-ţi dea lumină,
Vântului ca să te bată,
Gândului să te străbată…
Când te doare, când te iartă,
Te frământă viaţa toată,
Te ridică, te doboară
Fără sfoară, fără scară,
În genunchi pe duşumele…
Bată-te noroc de stele!
(2012)

luni, 23 iulie 2012

Pasiune


Pasiunea de-ar fi
doar cuvânt, cum de-am făcut
din el pasiune?
(2012)


Pentru Cuvinte pe portativ

sâmbătă, 21 iulie 2012

Fire de gând

Prin tâmpla străvezie, sculptată-n alabastru
Îmi răsărise paşnic un fir de gând măiastru
Şi-şi întinsese blând, tăcut umbra prelungă
Şi-i desenase frunţii pe mijloc prima dungă.

Apoi se-nconjurase cu nişte rotocoale
De vis şi de dorinţe ce tot mi-au dat târcoale
Şi m-au vânat acerb prin iarba necosită,
Şi m-au cuprins de gleznă şi-apoi, încercuită

Cu zid făcut din lut, asemenea cu mine,
Mi-am ridicat castel. Dar cărţile-s puţine,
Iar timpul n-a fost calm şi cărţile de joc
Toate s-au năruit, lipsite de noroc.

Iar în alunecare au prins şi au tăiat
Şi firul cel de gând, întâiul vinovat.
Acum, iarăşi pustie, fluier un cânt stingher:
A pagubă, a iarnă, a viscol şi a ger,

Şi, ca să nu îngheţ, mi-am înnodat la tâmplă
Eşarfă de albastru de cer şi iarăşi se întâmplă,
Din miezul meu teluric, înfipt în alabastru,
Să mai răsară verde un fir de gând măiastru.

Cu umbra lui alături de cea de dinainte
A scris încă o dungă pe frunte şi pe minte.
(2012)

Chiar de nu-l ştie şi nu-l caută pe nume
psi îl arată cu iubire către lume...
"mai sus de tălpi, mai jos de tâmplă" şi duzina
străpunge şi işi creşte rădăcina.

sâmbătă, 14 iulie 2012

N-a spus la televizor

Coloratura ţi-e incertă de cât ai dat cu stângu-n dreptul,
De cât ai dat dreptul acelor ce altfel n-ar fi dat acceptul,
De cât te-ai dus din stânga-n dreapta şi-apoi ai stat puţin în centru
Doar ca să faci încă o roată şi ca să te voteze pentru.

Minciuna oricât de sfruntată o spui şi nu ştii să clipeşti
Că ţi-ai lipit cu scoci pe pleoape orbite seci, nepământeşti,
Privirea-ţi pare fără vlagă fiindcă nu mai ai credinţă
În nicio vorbă, nici principii nu-ţi sunt de nicio trebuinţă.

Sărac cu duhul crezi poporul, când ţii discursul jignitor,
Şi nu îl strigi prostime fiindcă apari iar la televizor.
Îl crezi doar masă de manevră, ai învăţat să îi arunci
Bomba de presă ca să uite că n-are hrană pentru prunci.

I-ai pune fălci de lup să-i rupă pe adversarii care vor
Să-ţi tragă de sub tine tronul şi îţi închipui că-i uşor
Ca, folosind ca voluntar pe jurnalistul care scuipă
Seminţe de scandal mărunte şi-apoi le creşte ca sub lupă,

Să-l ţii mereu în amorţire prea adâncit în griji şi trudă,
Să-l foloseşti în loc de cârjă, supus sub vrerea ta cea crudă.
Dar ai rămas c-o tentativă din monologul desuet
În gât înfiptă când poporul a vrut în rol alt interpret.

Chiar dacă n-are ce alege fiindcă toţi sunt pe-o potrivă
Ar vrea cutremur să se-aleagă şi doar să fie împotrivă.
Ecou imens de freamăt pare că s-a izbit inexorabil
De toţi pereţii de minciună şi-i spintecă indubitabil.

Şi prin pereţi se cască iute şi intră-n crăpături lumina,
Îţi taie pofta de putere şi-i seacă toată rădăcina.
Şi tot lumina împânzeşte din minte-n minte, prin popor,
Şi-i vine mintea de pe urmă… Ştii, n-a spus la televizor…
(2012)

Urmaţi ecouri şi freamăte
Înscrise şi înregistrate
De la psi mai departe…

vineri, 13 iulie 2012

Suflet cenuşă

Mânată de nevoi, de aspră sărăcie,
A plecat departe cu inima pustie.
Şi-a lăsat acasă dragostea de mamă
Sau o ţine-ascunsă pentru că i-e teamă
C-are să se-ntoarcă fără de putere
Să îndure dorul şi ce i se cere.

În oraşul ei s-au închis pe rând
Fabricile toate şi apoi, curând,
Două ateliere şi cinci magazine...
I-a rămas bărbatul, întâi, fără pâine.
Au trecut trei luni şi-a primit şi ea
Ultimii săi bani şi vestea cea rea.

Trei copii acasă, care merg la şcoală,
Şi-o mamă în pat, răpusă de boală,
Cer şi de mâncare şi nişte pastile
Cu priviri de-o vârstă, triste şi umile.
Şi-a făcut bagajul şi-a ieşit pe uşă,
I-a rămas în urmă sufletul cenuşă.

De atunci munceşte cu-un zâmbet străin
Împietrit pe faţă, zugrăvit pe chin,
În palate reci ca femeie-n casă,
În restaurante ca bucătăreasă.
Rânduindu-şi slujbele, cât ar fi de lungă,
Ziua totdeauna pare să n-ajungă.

Îşi chiverniseşte banii cam avar,
Daruri pentru ea îşi permite rar,
Dar trimite-acasă şi e împăcată
Seara, în cămara ei simplă şi curată,
Când o prinde somnul fără să-şi dea seama
Aşteptând s-o sune copiii şi mama.

Doar atunci aude vorbind româneşte
Şi dorul o doare şi mai tare creşte,
Glasurile dragi prin suflet săgeată...
S-ar întoarce-acasă, ar fugi îndată
Căci noapte de noapte, inima i-e frântă,
Lacrima şi truda somnul i-l frământă.

Ştie că acasă vreo două vecine
Care nu duc grija zilelor de mâine
O bârfesc degeaba, doar din răutate,
Şi i-au pus în cârcă cele rele toate.
Simte că-i aşa atunci când bărbatul
Face glume strâmbe despre ea şi altul.

Cât despre copii, nu le e uşor,
Că îi tot repetă cât le e de dor,
Şi ar vrea şi ea să le fie-aproape,
Să-i privească-n suflet prin furiş de pleoape,
Să le ţină-n palme de iubire pline
Nelinişti şi temeri şi să le aline.

I-e nedreaptă soarta, dar nu-i prima oară,
A răzbit demult şi-a-ncetat să doară
Durerea de-atunci, va răzbi şi-acum
Şi-apoi s-o întoarce pe acelaşi drum,
Va lega cu nod capetele rupte
Ale vieţii ei, în atâtea lupte.

Doar să-şi vadă mama iarăşi pe picioare,
Să-i crească cel mic cu puţin mai mare,
Ceilalţi doi mai au şcoală vreo trei ani...
Pentru toate-acestea îi trebuie bani.
Mai îndură azi şi cu fruntea sus
Le-o duce pe toate câte-or fi de dus.
(2012)


joi, 12 iulie 2012

Şuviţe

Ţi s-au prins perechi
Pe după urechi
Şuviţe de vis
Albastru deschis.

Ţi le-ai împletit
Cu fir aurit,
Cunună aleasă
De împărăteasă.

Şi încununată
Cum n-a fost vreodată
Pe frunte cu-acele
Safire de stele,

Lumină ce trece
Noaptea deasă, rece,
Ziua fără soare,
Ceaţa în fuioare,

Ţi-ai părut în zbor
Pe aripi de dor,
Ţi-ai părut plutire
Peste nemurire.

Şi de la ispită,
Aşa, năucită,
Le-ai crezut pe toate
Că-s adevărate.

Când s-a împlinit
Vremea de trezit
Ai căzut cu stele
Jos pe duşumele.

Ţi-ai trecut cu teamă
Peste frunte palmă
Plină de-ndoială
Că ţi-au fost spoială

Câteva din vise
Şi ţi-s interzise
Aripi şi safire
Către nemurire.

Dar erau sub pleoape
De suflet aproape 
Foşnete de gând,
Zvon de simţământ

Să-ţi dea năzuinţă
Şi-un fir de credinţă
C-ai să împlineşti
Cele pământeşti,

Visul din şuviţe,
Făcut coroniţe,
Cu fir aurit,
De suflet tivit.
(2012)

miercuri, 11 iulie 2012

Corset

Cândva le plăcea să poarte corset
Legat cu şnururi, să le facă mai zvelte.
Strecurau printre pleoape plecate surâsuri cochete
Ce închideau promisiuni despre eternul secret.

Ţinteau cu ştiinţă către iubire sau către avere.
Nu primeau totdeauna ce îndrăzniseră ca să spere.
În loc de iubire se-alegeau cu urâtul bogat,
În loc de avere, drag de frumos, dar era scăpătat.

Supuse apoi după lege, corsetul mai tare strângea.
Era tot ce ştiau, nici una nu se plângea
Că-i haina prea strâmtă şi purtau înainte
Corsetul şi soarta de femeie cuminte.

Acum corsetul a rămas doar prin minţi demodate,
Orbite sau seci, dând deprinderi ciudate,
Încâlcite habotnic şi trist în trecut.
Corsetul acesta prea mult a strâns şi-a durut!

E azi sfâşiat, ajuns aproape o zdreanţă.
Se destramă statornic, în şnururi rupte şi aţă
Tot mai des înfloreşte, liberă şi cugetătoare
Ea, fără corset, şi iubită cu atâta mai tare.
(2012)

marți, 10 iulie 2012

Torid

A venit norul cu ameninţarea
Şi-a năpădit zarea
Dinspre miază-noapte.
Păsările au răspândit şoapte
Despre ploaie şi despre furtună;
Li se părea că nu-i a bună
Umbra prea devreme căzută
Când amiaza era neîncepută,
Când soarele încă nu apucase
Să-şi ascută suliţe fioroase.
Apoi s-a stârnit o boare
Cu fior de răcoare
Prin iarba nerăbdătoare
Să-şi stingă setea şi să soarbă
Prin rădăcini viaţă de iarbă.
Dar nu ştiu cum vântul s-a învârtit
Şi-a spulberat norul spre asfinţit
Fără să-l poarte iar peste soare,
Fără să-l desfacă în fiecare
Strop de viaţă şi de răcoare.
Soarele a reuşit să-şi închege
Armată de suliţe ascuţite după lege
Şi le-a azvârlit pe toate, nevăzute,
Ierbii, pădurii, florilor mute.

La amiază în valuri înşelătoare,
Legănat pe raze de soare
Dansa numai aerul către zare.
Restul se topise în nemişcare...
(2012)

Provocarea de la psi de săptămâna trecută, scrisă în vacanţă.

luni, 9 iulie 2012

Arzând

Mie mi-s nopţile mai pline
Atunci când stelele senine
Ţin loc de ploaie în iubire...
Iar ziua, când arde soarele prea tare,
Aş vrea tot noapte, dar cu felinare.
Iubirea-i ea prea arzătoare
Ca s-o mai ţin arzând la soare...
Mă tem: incendii peste fire
Din firea-mi c-or să se deşire.

Aşa că-n arşiţa de vară
Aş adia, mult mai uşoară,
În loc de dragoste o glumă
Ca un balon frumos de spumă.
Cât are curcubeu pe faţă
Pe adiere se înalţă,
Iar când se sparge nu sunt cioburi,
Nu se scobesc în suflet scorburi
Şi nu-s incendii prin pădure.
Iar arşiţa să se îndure
De verdele pictat cu mure,
Cu zmeură, şi-n iarbă, fragi.
Să nu ne-aprindă cât ni-s dragi
Toate din lume cu măsură,
Chiar de măsura-i tot arsură...
(2012)

Arde tot clubul psi astăzi. Eu ard mai demult, datorită unui comentariu în versuri dăruit mie de almanahe. Prima parte a poeziei e răspuns tardiv cu mulţumire pentru inspiraţie în avans.

duminică, 8 iulie 2012

Cu voi

Îmi place să fiu cu voi,
Îmi place să mă despoi
De înţelesuri noi,
De vorbe mai vechi
Trecute pe la urechi
Mai demult,
Când inima mi-era tumult.
Acum mi-e gândul plin
De albastru senin
Şi-mi place să-mi alin
Îndoiala şi dorul,
Să vă arăt izvorul,
Şi ploaia, şi norul
Care-mi udă ogorul.
Îmi place să fiu cu voi...
De n-aş avea alte nevoi
Decât cuvântul şi gândul,
Mi-ar fi aluat frământându-l
L-aş creşte, l-aş coace,
L-aş ţine în găoace
De suflet, în palmă.
Să-i fie vremea blândă şi calmă,
Să vi se întoarcă de la mine
Doar gânduri senine...
(2012)

Îmi place să fiu cu voi. M-am gândit la voi cât am fost plecată. Îmi place să fiu cu voi şi la Ora MWB.

Poem sub duş

de Andrei Timofte
(traducere)

E dimineţă devreme şi-s treaz.
Oraşul se trezeşte în neorânduială,
Oamenii poartă zâmbete false peste vreun necaz,
Dar mai târziu vor izbândi fără greşeală.

Sunt treaz devreme, e dimineaţă.
Oraşul se mişcă, îl împânzim noi,
Îi străbatem aerul cu aromă de viaţă
Către slujbe, către nicăieri, către alte nevoi.

Sunt treaz, dimineaţă deveme.
Profităm din plin de lumina de zi,
Aşteptăm răbdători sau ne grăbim o vreme
Gândind la ce nu, la ce-ar fi…

Devreme, sunt treaz, e dimineaţă.
Cuvintele mele n-au acum înţeles ,
Aşa că nu încercaţi să pătrundeţi prin ceaţă.
E doar un poem scris sub duş… era aburul des.
(2012)

Poem under the shower scris de Andrei, în care pictează detalii dintr-o dimineaţă a oraşului mi-a dăruit un zâmbet optimist şi am vrut să-l împart şi altora.

sâmbătă, 7 iulie 2012

Muza

Tu nu mi-ai dat iubire, ci numai poftă de scris
Şi-am învăţat să-i pun aripi cuvântului şi să-l schimb pe-un vis.
Am înşirat visul pe pagini, vis de iubire pentru tine...
Eram femeie rătăcită în cercuri de pasiune cu speranţe puţine.

Îţi vedeam zâmbetele pălind, baloane de săpun efemere.
Sentimentele, câte ţi-or fi fost, nu ştiau cum să spere
Şi se făcuseră ca pulberea dorului, risipită în van.
Ce mult le-aş fi vrut bucăţi de piatră zidită până-n tavan!
Să-mi fie contur, dar mai larg decât a avut Ana.
Captivă în iubire să mă aflu, dar să nu-i înţeleg rana.

Ţi-ai fi strâns prinsoarea în juru-mi cu ştiinţă savantă,
Mi-ar fi fost dorul incandescent şi iubirea curată
Împânzind fără teamă sufletul meu alb pe atunci.
N-aş mai fi avut cuvinte, nici visuri răstignite pe cruci.
Dar uite că din visuri căzute, lipsite de speranţă
Am inventat un alfabet cu care să scriu despre altfel de viaţă.
(2012)

Am găsit cuvintele de pe un telefon mobil şi n-am putut să nu le leg cu aţa de vers, chiar dacă ştiam că vor întârzia la întâlnirea cu clubul psi.

Exerciţiu de imaginaţie

Aş face astăzi un exerciţiu de imaginaţie:
Aş umple călimara cu senzaţie
Albastră culeasă de pe zare,
Aş creşte-apoi în călimară floare
De nu-mă-uita.
Tu m-ai căuta
După ce-au trecut ere între noi,
După ce-au secat atâtea ploi.
Nu mai suntem la început,
Nu-i nevoie de niciun salut
Protocolar şi rece.
Când mâna uşoară trece
Peste obraji şi se aşază pe umăr acasă
Palma ta e frumoasă
Cu amintiri adunate în pod,
Făcute nod,
Să nu se piardă nimic din comoară
Când timpul coboară
Pe scară.
Obrazul meu s-a luminat
Treptat
Şi simt trepidaţii care vestesc un cutremur
În suflet… sau numai tremur
De frigul trecut, înalt şi întins,
Somnolenţă peste necuprins
De inimă pustie.
Nu-mi rămăsese nicio simpatie
Pentru iubire de tine,
Aşa că ai face bine
Să nu-ţi aduci încă valiza cea mare.
Lasă întâi să treacă vremea de iertare…
(2012)

Şi mai multă imaginaţie de la psi mai departe...

Port măşti de cuvinte

Port măşti de cuvinte
Pe faţă, pe minte,
Pe suflet, pe privire,
Pe iubire.
Le port de o viaţă
Sau doar când e ceaţă.
Cine ştie?...
Eu ştiu că sunt vie
Sub mască şi peste.
Şi-atunci citeşte
Printre rânduri.
Apar alte gânduri,
Cele care se aştern
Cu aer solemn
Peste un semn
Pe care îl purtăm amândoi
În acelaşi fel (şi ne făcuserăm noi
Din doi).
Masca mea, adevărată sau nu,
Poate ţi se potriveşte. Tu
Hotărăşti
Pe cine priveşti
În oglinda cea mată
De cuvânt binecuvântată.
Masca mea e astăzi floare,
Mâine doare,
Strânge în chingi…
Să nu le-atingi!
Ieri mi-a fost lumină
Senină.
Va fi şi noapte,
Noapte cu şoapte
Sau cu tăceri
Adieri.
În fiecare mască e un dar,
(Poate puţin har,
Fiecare mască e vie),
Dar pentru cine ştie
Să culeagă,
Să aleagă
Şi nu-i nici una
Egală cu minciuna.
(2012)

Încă o mască, pentru Blog Power cu tema propusă de Surâsdeamăgire:
"Iluzii/măşti: - adesea oamenii aleg să îşi ascundă sentimentele. Mulţi vor să pară altcineva şi mulţi oamenii îşi poartă propria mască.
Care sunt motivele pentru care cineva ar alege să-şi poarte propria mască?
De ce ar avea nevoie cineva să se elibereze de propria mască?
Ce s-ar întâmpla dacă oamenii care poartă o mască ar renunţa la ea şi ar alege să nu se mai prefacă?"
Mult succes şi celolalţi participanţi: Masca, Bal mascat, Eu sunt carnavalul!, Omul cu o mie de feţe, Despre falsitate şi oameni falşi. Apel la sinceritate, Despre măşti, Sclav al măştii, Fără măşti, Diferit!, Lumea este un bal mascat, Eu am să fiu ceea ce simt

vineri, 6 iulie 2012

Artă şi vanitate

Împodobit cu aripi de fluture te găseai,
Culori pe aripi scurse prin crăpături de sus din rai
Ţi se prinseseră astăzi pe zbor, mâine pe gând...
Înalt ţi-a fost zborul, iar gândul de toate flămând.

Cu aripi căzute din cer şi prinse de umeri
Învălui, cuprinzi, dărui şi-alinţi fără să numeri.
Pe unde atingi rămâne culoare scursă din rai,
Pe cine atingi înfloreşti înăuntru ca-n luna lui mai.

Împodobit cu aripi de fluture îţi era uneori
Oglinda prea blândă şi-ascundea nişte nori
Sub culorile vii, orbită şi ea de lumină...
Încântat ţi-admirai frumuseţea aproape deplină.

Dar, la fel ca-n oglindă, şi în alte priviri
Culori de pe aripi nu păreau năluciri...
Vanitatea-ţi fusese iertată fiindcă deplină
Îţi era dăruirea de aripi, de zbor, de lumină.
(2012)

joi, 5 iulie 2012

Oamenii care râd

Oamenii care râd trăiesc viaţa cu poftă,
O gustă din plin, o înşiră pe boltă
De gânduri senine şi de bucurii.
Oamenii care râd sunt în suflet copii.

Oamenii care râd nu se tem de apus,
Oamenii care râd au un soare în plus.
Viaţa e-un hohot de râs, e victoria plină
Împotriva a tot ce-i lipsit de lumină.

Fiecare surâs din inimi pe gură
Aşază bunătate întinsă peste ură.
Orice hohot de râs înseamnă mai puţin
C-o lacrimă prelinsă cu gustul de pelin.

Oamenii care râd sunt bolnavi de iubire.
Încrâncenaţii şi triştii, înghiţiţi de-amorţire,
În pericol teribil se află. Păzească-i
Încruntarea şi norul să nu-i molipsească

Optimismul şi râsul pe cei serioşi!
Oamenii care râd sunt contagioşi.
Oamenii care râd au mai multă putere
Şi-o împart generoşi. Au puterea să spere.

Oamenii care râd nu păstreză ascuns
C-au aflat un mister, altora nepătruns:
Orice hohot de râs e muzică de zei...
În râs stă veşnicia şi scutură scântei.
(2012)

duminică, 1 iulie 2012

Devenire



Fostă pădure
Întinsă între păduri -
Punte peste râu.
(2012)


Pentru Ora MWB.